Perioada Triodului dinaintea Postului Mare: pilda tâlcuită de mitropolitul Antonie Plămădeală


Înaintea începerii Postului Mare, Biserica a rânduit trei duminici pregătitoare, ca să învățam că pentru înnoirea vieții noastre sufletești sunt esențiale: rugăciunea smerită, pocăința sinceră și milostenia generoasă, astfel că odată cu Duminica Vameșului și a Fariseului, intrăm în perioada Triodului dinaintea Postului Mare.


Mănăstirea “Sf. Ana”, Rohia - Foto: Cosmin Oana

În Duminica a XXXIII- a după Rusalii, în Biserica Ortodoxă se citește pericopa evanghelică de la Luca XVIII, 10-14.


„10. Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu și celălalt vameș.
11. Fariseul, stând, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca și acest vameș.
12. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig.
13. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.
14. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”.


Iată tâlcuirea acestui fragment după ÎPS Antonie Plămădeală (Mitropolit al Ardealului între 1982 și 2005):




Cel drept trebuie să se păzească să nu se bucure de căderea altora, nici să fie indiferent și nici să-i părăsească dacă au căzut. Ca la război. Mai ales ca în războaiele vechi, când se lupta corp la corp. Orice soldat căzut împuținează șansa de victorie a celor rămași să lupte mai departe. În războiul duhovnicesc e tot cam așa. Cu fiecare căzut se fărâmițează bucuria biruinței totale a Binelui.


Textul, ca și celelalte ale Noului Testament, e vechi și arhi­cunoscut. Încă lisus a făcut din cei doi, vameșul și fariseul, două categorii simbolizând, cel dintâi, categoria păcătosului smerit și a smereniei, cel de-al doilea, categoria dreptului mândru și a fățărni­ciei.


Iisus l-a apreciat pe cel dintâi, evident, nu pentru că era păcă­tos, ci pentru că s-a smerit. Pentru că și-a recunoscut vinovăția. Pentru că a cerut milostivirea lui Dumnezeu. Pentru că nu s-a îndreptățit și pentru că i-a spus lui Dumnezeu adevărul despre sine. Iisus pe acesta ni-l recomandă drept exemplu.


Dar era oare celălalt chiar opusul vameșului? Nu. Era cu ade­vărat drept. Și el îi spunea lui Dumnezeu adevărul despre sine. Nu mințea. Tot ceea ce spunea că a făcut, făcuse. Chiar și când spunea că „nu era ca vameșul”, nici atunci nu mințea.


Și atunci ce anume nu i-a plăcut lui Iisus din rugăciunea fariseului? Să fi spus și el că e păcătos și să fi cerut iertare? Să fi mimat măcar o falsă smerenie? Dar vrea Dumnezeu așa ceva? Nici vorbă. S-ar putea spune că era orgolios și își atribuia lui toată drep­tatea, dar nu pare să fi fost așa, pentru că și-a început rugăciunea cu cuvântul „mulțumesc”, deci îl făcea pe Dumnezeu părtaș la victori­ile sale morale, chiar așa cum și trebuie să facă cei care se consi­deră învingători în lupta pentru virtute.


Mai este și o altă tâlcuire, comună de altfel: lui Iisus nu i-a plăcut purtarea fariseului cu vameșul. Fariseul s-a făcut judecă­torul vameșului, comparându-se cu el și judecându-l, a fost mai aspru chiar decât Dumnezeu. Dar cine scapă de astfel de compara­ții? Cine nu trage cu ochiul în dreapta și în stânga, bucurându-se că el e altfel sau, în cel mai fericit caz, compătimind fățarnic cu cei păcătoși? Tradiția creștină, de altfel, ne îndeamnă să privim alături și împrejurul nostru. S-a zis: dacă fiecare cade singur, nimeni nu se ridică singur.


Așadar, cheia ar putea fi aici: Nu trebuie doar să privim și să trecem mai departe, ca preotul și levitul din parabola Samarineanului milostiv, ci să ne oprim, să punem mâna, să-l ajutăm pe cel căzut. Fariseul nostru virtuos n-a făcut nimic pentru vameșul păcătos. L-a lăsat unde era, bucuros că el nu era ca dânsul.


Cel drept trebuie să se păzească să nu se bucure de căderea altora, nici să fie indiferent și nici să-i părăsească dacă au căzut. Ca la război. Mai ales ca în războaiele vechi, când se lupta corp la corp. Orice soldat căzut împuținează șansa de victorie a celor rămași să lupte mai departe. În războiul duhovnicesc e tot cam așa. Cu fiecare căzut se fărâmițează bucuria biruinței totale a Binelui. Cine poate fi bucuros numai pentru sine, când își știe frații căzuți, sau în eroare?


Și câte fețe nu are eroarea! Eroare de orientare, eroare morală, adică păcat, eroare în credință, adică erezie sau schismă. Toate ero­rile sunt condamnabile, deși există și erori care nu-l scap pe cel aflat în ele din categoria onestității. Se înșeală, dar el crede cu ade­vărat că este pe drumul cel bun, ba chiar pe singurul drum bun. Numai când nu va ajunge la țintă, va vedea și va recunoaște că a fost în eroare. Până atunci merge înainte cu orgoliul adevărului și al dreptății lui, deși are de partea lui doar orgoliul, fără adevăr și drep­tate. Numai onestitatea singură nu e de ajuns. Suntem datori să cercetăm, nu să ne lăsăm conduși de onestitatea noastră, care poate fi pur și simplu înaltă părere de sine și certitudine fără temeiuri. Și proștii sunt onești!

92 afișare0 comentariu